Posted by De pe malul iluziilor, într-o dimineață de mai, mă aflu visând la străvechiul meu prieten, condeiul. Așa cum razele soarelui dezvelesc frumusețea naturii, așa îmi îndrept gândurile către plăcerea scrisului, acea artă care m-a însoțit în lunga mea călătorie prin lumea ideilor.
Căci scrisul, această prelungire a sufletului, e o vrăjitoare ce ne duce în lumea nesfârșită a imaginației. Prin scris, zorii poeziei se nasc în minte, iar întunericul nepătruns al gândurilor se transformă într-un tablou viu de culori și imagini. De ce mă aplec așadar spre acest har al cuvintelor, decât pentru a gusta din nectarul veșniciei?
Scrisul e o fereastră către sufletele celorlalți, dar și către adâncurile propriei ființe. Când scriu, înfrunt vânturile și furtunile inimii, mă scufund în apele învolburate ale emoțiilor și străbat pustiurile gândurilor nesigure. Ah, ce aventură înmiresmată de plăceri și dureri, de triumfuri și eșecuri!
Cu condeiul în mână, descopăr acele sentimente ascunse în colțurile cele mai îndepărtate ale inimii mele. În acest zbucium de a trăi și a simți, scrisul se împletește cu sufletul meu, formând o simfonie a cuvintelor ce înaintează spre veșnicie. Mă întreb, oare nu este scrisul însuși o zare spre nemurire?
Prin scris, îmi îmbrățișez pofta nesfârșită de a crea. Cuvintele, aceste fluturi ai gândirii, se adună în jurul inimii mele, formând un vals al inspirației. Fiecare cuvânt e o șoaptă ce răzbate taina vieții, un ecou al sufletului, un mesager al simțămintelor ce se îmbracă în lumina creației.
De aceea, plăcerea scrisului e o chemare ce nu poate fi ignorată, o datorie sacră a inimii către întreaga omenire. În scris, descopăr un tărâm în care poezia și proza se îmbrățișează, iar timpul își pierde puterea asupra minții și sufletului. Căci, în scris, trăiesc veșnic, chiar și atunci când soarele apune și noaptea înghite lumina.
De pe malul iluziilor, într-o dimineață de mai, îmi las gândurile să zboare spre cerul cuvintelor, căutând să culeg stelele inspirației. Într-o lume în care totul se schimbă, condeiul meu rămâne neschimbat, un far ce mă ghidează prin întunericul necunoscutului.
Când mă aplec asupra hârtiei, mi se deschide o poartă către o lume a posibilităților nesfârșite. Aici, pot să împletesc întâmplări din viețile celor ce au fost, cu visele și speranțele celor ce vor veni. În această lume, pot să dau glas sufletului meu, să împărtășesc cu alții frumusețea și tristețea, bucuria și suferința.
Scrisul este, în esență, o comuniune cu sinele și cu ceilalți. În acest dialog, cunosc pe deplin ființa mea și mă deschid în fața celor ce vor să mă cunoască prin creațiile mele. Căci în scris, dezvăluiesc acele părți din mine care altfel ar fi rămas nedescoperite, ascunse în tăcerea gândurilor.
Prin scris, pot să îmi înălț visele către stele și să îmi cobor tristețile spre adâncurile pământului. În acest univers al cuvintelor, deopotrivă familiar și străin, îmi pot afla alinarea în durere și bucuria în clipele de fericire. Scrisul devine astfel, pentru mine, un refugiu în care mă retrag atunci când vântul destinului mă îndeamnă să îmi aflu liniștea.
Ah, cât de dulce este plăcerea scrisului! În această simfonie de cuvinte și sentimente, în această comuniune cu sinele și cu ceilalți, scrisul se înalță la rang de artă și devine un monument al eternității. Iar eu, Eminescu, am prins din zbor această frântură de veșnicie și am împletit-o cu propriul meu suflet, lăsând în urmă un drum de cuvinte care să ducă către zările nesfârșite ale inimii.